AGRICULTURA ÎN UNIUNEA EUROPEANA, IN PAS CU TIMPUL

AGRICULTURA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

ÎN PAS CU TIMPUL

CONTINUITATE ŞI SCHIMBARE

Asigurarea continuităţii înseamnă adesea promovarea schimbării. Acest lucru este foarte adevărat pentru politica agricolă comună (PAC). Din 1962 de când a fost fondată, PAC a cunoscut un proces continuu de adaptare şi reformă pentru a menţine un sector care este vital nu numai pentru comunitatea fermierilor ci şi pentru societate în ansamblu.

Cu certitudine rolul PAC s-a schimbat: imediat după cel de al doilea război mondial scopul PAC a fost acela de a sigura autosuficienţa în produse agro-alimentare şi stabilizarea turbulenţelor pieţei agricole. La începutul anilor '80 aceste obiective au fost atinse, înlăturând definitiv spectrul penuriei alimentare de pe continentul european şi asigurând un standard de viaţă corespunzător fermierului şi familiei sale. In realitate anumite obiective iniţiale ale PAC au fost chiar depăşite. Deoarece productivitatea agricolă a cunoscut o creştere fără precedent, PAC a condus la un sistem ce a stimulat producţia intensivă pe scară mare uneori cu consecinţe serioase pentru mediu, bunăstarea

animalelor şi calitatea alimentelor. Rezultatul: lacuri de lapte şi munţi de carne pe care consumatorii nu puteau să le consume, dar pe care contribuabilul trebuia să le plătească.

Schimbarea priorităţilor sociale şi economice reclamă un nou concept pentru agricultura europeană.

Reforma din 1992 a fost un mare pas înainte în această direcţie: ea a adus producţia la nivelul consumului încurajând, în acelaşi timp, practicile productive mai puţin intensive, şi prietenoase faţă de mediul înconjurător. Cu toate acestea mai sunt încă multe de făcut, iar dacă nu reuşim să acţionăm astăzi vom sfârşi prin a plăti foarte scump mâine. Simplu, nu vom fi capabili să răspundem oportunităţilor ce se întrevăd precum schimbarea preferinţelor consumatorului, extinderea spre est a Uniunii, iar competitivitatea scăzută a agriculturii europene se va menţine.

Consecinţele vor fi în mod egal dăunătoare fermierilor, consumatorilor şi  contribuabililor: vom avea noi surplusuri, reducerea veniturilor fermierilor, inflamarea bugetului şi reducerea sprijinului public.

Reformele propuse de Agenda 2000 a Comisiei Europene arată cum poate fi pus în practică un model viabil pentru agricultura europeană. Reducerea preţurilor administrate şi creşterea plăţilor directe va fi în beneficiul fermierului european prin stimularea consumului pe pieţele europene stagnante, creând oportunităţi pentru concurenţa de pe pieţele internaţionale ce se anunţă promiţătoare fără a mai apela la subvenţii pentru export. Politica de dezvoltare rurală, care constituie al doilea nou stâlp de temelie al PAC, va contribui la remunerarea directă a fermierilor pentru serviciile pe care ei le furnizează societăţii, precum protecţia mediului şi prezervarea patrimoniului rural, care de asemenea constituie o importantă sursă pentru noi locuri de muncă şi cultură regională.

Comunitatea fermierilor va juca un rol important în secolul 21. Numai fermierii noştri pot furniza consumatorilor alimente care să răspundă exigenţelor lor înalte referitoare la calitatea şi securitatea alimentelor şi la standarde ecologice şi de bunăstare a animalelor. Dacă dorim ca fermierii europeni să îndeplinească aceste cerinţe, societatea trebuie să fie pregătită să-i sprijine printr-o politică agricolă reformată. Reforma vizează tocmai reconcilierea PAC cu preocupările şi ambiţiile cetăţenilor europeni.

Această broşură intenţionează să contribuie mai bine la înţelegerea trecutului, prezentului şi viitorului unei politici care, chiar dacă uneori este greşit înţeleasă, rămâne unul din fundamentele Uniunii Europene.

Franz Fischler

Membru al Comisiei Europene, responsabil cu Agricultura şi Dezvoltarea Rurală

PESTE TREIZECI DE ANI DE POLITICĂ AGRICOLĂ COMUNĂ

Statele fondatoare ale Comunităţii Economice Europene au fost de acord că agricultura trebuie inclusă în piaţa comună. Pentru aceasta era nevoie de o politică agricolă comună care să armonizeze diferitele mecanisme naţionale de sprijin şi să stabilească nişte bariere vamale comune pentru bunurile venind din ţările nemembre. Politica agricolă comună (PAC) a fost una din primele politici decise la nivel comunitar.

Principiile funcţionării şi traducerea în practică a PAC au fost stabilite în cadrul unei conferinţe ce a reunit în 1958, la Stressa (Italia), miniştrii agriculturii din cele şase şări membre.

Trei principii fundamentale stau la baza politicii agricole comune:

a) crearea şi menţinerea unei singure pieţe şi a unor preţuri comune (o singura piaţă în care produsele agricole circulă liber);

b) respectul noţiunii de preferinţă comunitară (în comerţul agricol se manifestă preferinţa pentru mărfurile produse în interiorul Comunităţii, cumpărătorii de produse necomunitare trebuie să plătească un supracost);

c) solidaritatea financiară (statele membre participă împreună la constituirea resurselor şi beneficiază de finanţarea cheltuielilor legate de PAC);

Cele trei principii sunt interdependente neputând fi aplicate separat.

De-a lungul timpului aplicarea celor trei principii a adus mari servicii Comunităţii astfel că: securitatea aprovizionărilor a fost asigurată pentru principalele categorii de mărfuri alimentare; cei zece milioane de agricultori, cât numără Uniunea Europeană astăzi, sunt printre cei mai productivi din lume; ei produc bunurile alimentare esenţiale pentru întreaga Uniune, iar prin exporturile comerciale şi prin intermediul ajutorului alimentar contribuie şi la hrănirea unui număr important de persoane din alte părţi ale globului. Graţie PAC, Uniunea Europeană a devenit o putere agricolă iar ameninţarea penuriei alimentare a dispărut pentru consumatorul comunitar.

Nu numai că a confirmat şi a dezvoltat vocaţia agricolă a Europei, dar în Europa occidentală PAC a contribuit esenţial la menţinerea unui anumit echilibru între oraş şi sat şi între interesele agricultorilor şi cele ale consumatorilor. Mai mult, PAC a reuşit să menţină în mediul rural o populaţie agricolă dinamică încetinind exodul populaţiei rurale către marile aglomeraţii urbane, fenomen ce ar fi fost mult mai greu de stăpânit în lipsa unei astfel de politici.

Definite prin Tratatul de la Roma şi explicitate prin conferinţa de la Stressa, obiectivele PAC au fost puse în aplicare treptat între 1958 şi 1968, perioada realizării pieţei unice a produselor agricole.

Primele produse au fost supuse reglementărilor pieţei comune în 1962. Preţurile comune însă, au fost aplicate începând din 1968.

În vederea finanţării unitare a PAC, în ianuarie 1962 Consiliul a decis crearea Fondului European de Orientare şi Garanţii Agricole (FEOGA). Fondul are două secŢiuni distincte şi anume: secţiunea orientare" destinată ajustării structurilor agricole şi modernizării agriculturii; secţiunea garanţii" ce reprezintă peste 90% din FEOGA şi este destinată transpunerii în practică a celor trei principii fundamentale. FEOGA reprezintă cea mai mare componentă a bugetului comunitar, reprezentând încă circa 50% din totalul bugetului comunitar.

În scopul înfiinţării pieţei unice a produselor agricole, preţurile acestora au fost unificate. Pentru a evita însă ca agricultorii din ţările cu preţuri ridicate să fie obligaţi să accepte reduceri de preţ, preţurile unice au fost stabilite pentru fiecare produs la cel mai înalt nivel existent. Datorită acestui fapt preţurile unice comunitare la majoritatea produselor agricole s-au situat constant peste preţurile pieţei mondiale, iar diferenţa dintre acestea nu a încetat să crească.

Respectarea principiului preferinţei comunitare presupune ca produsele comunitare să rămână mai ieftine decât produse similare importate, astfel încât consumatorul să prefere produsele comunitare mai ieftine. În acest scop importurile au fost supuse unei taxe de intrare cunoscută sub numele de prelevare la import, determinată ca diferenţa dintre preţul la frontieră şi preţul de referinţă la intrare (preţ prag, preţ de intrare, preţ ecluză, etc.) stabilit anual de către instituţiile europene. Taxa de prelevare determină scumpirea produselor extra-comunitare peste nivelul preţurilor interne. În paralel, s-a introdus un sistem de subvenţionare a exporturilor (restituiri la export) pentru a permite produselor comunitare mai scumpe să fie competitive pe piaţa mondială.

Principiul solidarităţii financiare se realizează prin utilizarea bugetului comunitar ca principal instrument financiar pentru aplicarea măsurilor PAC. Statele membre nu-şi mai sprijină direct proprii agricultori din bugetul naţional. Ele contribuie la constituirea bugetului comunitar, din care apoi se finanţează toate cheltuielile legate de aplicarea măsurilor PAC.

Piaţa agricolă unică este fără îndoială un succes. Numai schimburile agricole intracomunitare au crescut între 1973 şi 1995 de la 15 miliarde ECU la 120 de miliarde ECU. Consumatorii comunitari au cel mai mult de profitat. Ei pot opta astăzi pentru o gamă de produse greu de imaginat în urmă cu câţiva ani. În ciuda creşterii preţurilor, procentul din bugetul de familie alocat alimentaţiei în Uniunea Europeană a scăzut în ultimii treizeci de ani de la 28 la 19,5%.

Eficienţa şi productivitatea agriculturii s-au ameliorat continuu. Pe măsură ce  Comunitatea a atins, iar pe urmă a depăşit, nivelul de autosuficienţă, numărul exploataţiilor agricole şi cel al agricultorilor s-a redus. Cele şase ţări fondatoare ale Comunităţii numără astăzi cu 50 % mai puţini agricultori decât acum treizeci de ani.

Contribuţia agriculturii la produsul intern brut, chiar dacă redusă, nu este totuşi de neglijat, aceasta atingând în medie la nivelul celor 15 state membre 1,7 %. Sub această medie se situează Marea Britanie, Germania, Belgia, Austria, Finlanda, Suedia şi Luxemburgul iar peste ea celelalte ţări membre şi în special Irlanda şi Grecia.

În ciuda preferinţei comunitare, PAC nu a împiedicat creşterea importurilor agricole din afara Comunităţii. De altfel, astăzi UE importă mai multe produse agricole decât exportă, fapt care face ca balanţa sa comercială cu restul lumii să fie deficitară, acest deficit depăşind la ora actuală 20 miliarde de ECU.

Importurile agricole comunitare constau în produse tropicale, sucuri de fructe şi oleaginoase destinate furajării animalelor. UE exportă mai ales cereale, carne de vită, unt şi vin fiind un furnizor considerabil la nivel mondial pentru aceste produse.

Ca şi Uniunea Europeană, şi celelalte ţări din grupul celor mai industrializate - fie că este vorba de SUA, Japonia sau ţările vest europene nemembre - practică un nivel ridicat de subvenţionare a agriculturilor lor. Stabilirea acestui nivel ridicat de susţinere a agriculturii a fost inevitabilă în momentul când guvernele ţărilor respective au decis să

asigure securitatea alimentară a popoarelor lor şi dezvoltarea echilibrată a zonelor urbane şi rurale.

Aceste două opţiuni strategice au fost plătite scump. De asemenea, veniturile agricole au trebuit să poată susţine comparaţia cu salariile din celelalte sectoare ale economiei.

Principiile PAC

- unicitatea pieţei şi a preţurilor

- preferinţa comunitară

- solidaritatea financiară

Menţinerea acestor principii de bază reprezintă siguranţa conferită de Uniune fermierilor şi lumii agricole. Pe viitor politica preţurilor trebuie să fie mai competitivă pentru a face faţă concurenţei inevitabile atât pe piaţa internă cât şi pe pieţele mondiale. Pentru aceasta a fost instaurat un sistem de plăţi directe în favoarea celor 10 milioane de agricultori ai UE. Reforma PAC incită agricultorii să recurgă la metode de producţie mai puţin intensive. În felul acesta se vor reduce excedentele şi se va realiza un impact pozitiv asupra mediului.

Fără îndoială complexitatea şi rigiditatea acestor sisteme de sprijinire a agriculturii au contribuit la apariţia unor probleme serioase cărora Uniunea Europeană şi celelalte state trebuie să le facă faţă astăzi. Pe de o parte, PAC a constituit un veritabil succes, însă dacă analizăm prin prisma costurilor, a excedentelor şi a ajutorului acordat acelor agricultori ce ar avea cea mai mare nevoie, bilanţul nu este atât de pozitiv.

Politica agricolă şi dezvoltarea economică

Toate ţările puternic industrializate practică o politică agricolă organizată şi uneori foarte complexă. Lucrul acesta este valabil atât pentru Canada, Japonia, Elveţia cât şi pentru Uniunea Europeană. În revanşă, ţările cu putere de cumpărare mai puţin ridicată dar mai ales ţările în curs de dezvoltare intervin destul de puţin pentru sprijinirea sectorului agricol. Astfel, toate ţările dezvoltate simt nevoia sprijinirii agriculturii cu scopul de a asigura un venit comparabil celorlalte sectoare economice. Tendinţa de globalizare a economiei mondiale şi de liberalizare a comerţului mondial au necesitat regândirea politicilor agricole în sensul înlăturării acelor măsuri de politică agricolă menite să distorsioneze funcţionarea normală a pieţelor naţionale şi internaţionale.

LECŢIILE TRECUTULUI ŞI NECESITATEA REFORMEI

Ca orice politică dinamică, şi PAC a suferit de-a lungul timpului ajustări şi modificări atât în scopul adaptării la noile circumstanţe şi priorităţi cât şi datorită evoluţiilor pieţei şi tehnologiilor. Au fost făcute eforturi însemnate, în special pentru limitarea producţiei excedentare, reducerea costurilor bugetare şi împiedicarea prăbuşirii veniturilor agricole. Primele măsuri de reformă, s-au lovit însă de rigiditatea funcţională a sistemului creat de PAC. Sistemul de subvenţionare, bazat pe garantarea preţurilor de producţie, a dat naştere la dependenţe structurale greu de ajustat.

Prima modificare a PAC a fost operată în 1979, însă schimbări importante au fost introduse între 1984 şi 1988. Reamintim că sistemul garantării preţurilor de producţie constituia miezul PAC.

Înainte de aplicarea modificărilor menţionate, agricultorii primeau un preţ minim pentru produsele lor, chiar dacă aceste produse erau excedentare şi contribuiau la acumularea stocurilor comunitare de intervenţie, ce trebuiau ulterior exportate pe piaţa mondială apelând la subvenţii.

Totuşi, sistemul de susţinere a preţurilor a permis Comunităţii să atingă gradul de autosuficienţă la majoritatea produselor agricole. În 1973, nevoile comunitare de cereale, carne de vită, produse lactate, carne de pasăre şi legume erau asigurate în proporţie de 100 % din producţia proprie. Chiar dacă Uniunea Europeană s-a extins de la nouă la doisprezece şi apoi la cinciprezece state membre, fiecare dintre sectoarele menţionate mai sus a continuat să degaje excedente considerabile.

Uniunea Europeană producea înainte de 1993 cu 20% mai multe cereale decât avea nevoie. Chiar dacă luăm în considerare exporturile şi stocurile strategice, excedentul rămas este destul de important. Fără o acţiune concertată de reformă acest dezechilibru crescând al pieţei s-ar fi agravat.

Înainte de 1993, producţia agricolă a Comunităţii Europene creştea în medie cu 2% în timp ce cererea stagna sau chiar era în scădere.

În anumite sectoare ale agriculturii, progresul ştiinţei şi tehnologiei a permis agricultorilor o sporire remarcabilă a randamentelor, ceea ce a contribuit la o agravare a excedentelor. Între 1970 şi 1990 randamentele cerealiere s-au dublat în Franţa şi Olanda. În acelaşi timp, randamentele la lapte în aceste două ţări precum şi la zahăr din Italia au crescut cu 50%.

Schimbările înregistrate în gustul consumatorului, precum o scădere a atracţiei pentru carnea roşie sau pentru produsele lactate, au accentuat dezechilibrul între cerere şi ofertă. Pe de altă parte, produsele importate, în particular oleaginoasele şi aşa numitele produse de substituţie a cerealelor, ce beneficiază de acces liber pe piaţa comunitară, continuă să fie mai avantajoase decât cerealele în furajarea animalelor. Aceste produse câştigă noi segmente din piaţa europeană deoarece acestea rămân în continuare foarte competitive. Lacunele PAC le dă posibilitatea evitării rigorilor principiului preferinţei comunitare concurând în felul acesta cerealele comunitare pe care le substituie cu succes în consumul animalelor.

În ciuda eforturilor făcute pentru a împiedica o nouă creştere a costurilor bugetare aferente PAC, sumele din bugetul comunitar alocate anual agriculturii nu au încetat să crească; de la 26 miliarde în 1988 acestea s-au ridicat la 36 miliarde în 1992 atingând 37,7 miliarde ECU în 1995, continuând să crească în ciuda reformei întreprinse în 1992, dar de data asta într-un ritm inferior. Anul financiar 1994 a fost primul an în care efectele bugetare ale reformei din 1992 au fost simţite. Proporţia bugetului comunitar consacrată agriculturii s-a diminuat în termeni relativi astfel că dacă în 1988 aceasta era de 63%, în 1994 ea s-a redus la 55% pentru ca în 1996 să atingă 50,5% din cheltuielile bugetare ale UE. Această situaţie însă, nu este decât reflectarea creşterii cheltuielilor consacrate altor politici, în special celor referitoare la dezvoltarea socială şi regională.

Dacă până în 1993 sumele suplimentare erau în principal absorbite de acumularea stocurilor excedentare şi de subvenţiile necesare desfacerii lor pe pieţele modiale, după 1993 acestea au fost canalizate către compensarea pierderilor de venit rezultate din reducerea susţinerii preţurilor.

În 1991 PAC se găsea în situaţia în care practic ea nu mai aducea un sprijin indispensabil

agricultorilor, nici micilor exploataţii şi nici celor situate în regiunile defavorizate ale Uniunii.

Practic resursele financiare comunitare erau prost alocate. Încercările pentru operarea unor modificări substanţiale vizând reducerea costurilor bugetare şi comprimarea excedentelor au fost temperate. Totuşi, pentru cea mai mare parte a produselor, garanţiile acordate au fost supuse unor plafoane. În felul acesta agricultorii ce nu respectau plafoanele erau obligaţi să suporte o taxă necesară desfacerii excedentelor. Cu toate aceste ajustări bugetul comunitar nu a încetat să crească.

În acelaşi timp consumatorul comunitar trebuia să suporte creşterea preţurilor cu amănuntul la alimente. Între 1985-1991 indicele preţurilor agricole a crescut cu 17,9% în timp ce preţurile alimentare cu amănuntul au crescut cu 30% în aceeaşi perioadă.

Cu siguranţă înainte de 1992 PAC se găsea într-un impas. În timp ce agricultorii făceau sacrificii, eforturile lor erau puţin benefice consumatorilor şi contribuabililor. Mai mult, până în momentul declanşării reformei, PAC a evoluat de aşa manieră încât 20 % din fermieri primeau peste 80% din resursele bugetare agricole. Aceştia reprezentau în general exploataţiile cele mai mari şi cele mai eficiente. Cel mai puţin au beneficiat de ajutorul acordat prin PAC fermele mici, ele nefiind în măsură să profite pe deplin nici de noile tehnologii sau metodele intensive de producţie. Singura lor soluţie rămânea abandonarea terenului care nu le mai asigura mijloacele necesare existenţei.

Importul de furaje ieftine a câştigat segmente importante de piaţă în detrimentul cerealelor europene ale căror excedente au dat naştere la stocuri uriaşe devenite de acum structurale. În anumite părţi ale Uniunii supra-exploatarea terenurilor, prin folosirea de îngrăşăminte şi pesticide, a condus la o creştere fără precedent a randamentelor, în timp ce regiunile agricole marginale au fost tot mai mult afectate de exodul rural şi deşertificare. O acţiune energică se impunea de urgenţă.

În primăvara lui 1991 Comisia Europeană a propus o reformă radicală a PAC dar care păstra neatinse cele trei principii fundamentale ale PAC: unicitatea pieţei, preferinţa comunitară şi solidaritatea financiară, însă axa dispozitivului de sprijin al agriculturii se schimba. Ea nu se mai baza pe susţinerea preţurilor agricole ca înainte, ci pe susţinerea veniturilor fermierilor printr-un sistem de plăţi compensatorii directe. În felul acesta preţurile administrate ale cerealelor şi cărnii de vită au fost substanţial reduse, o parte a suprafeţei destinată cerealelor a fost retrasă din cultură şi “pusă la păstrat" sau destinată altor scopuri. Graţie sistemului de susţinere directă a veniturilor agricole, folosit deja în cazul altor produse agricole, agricultorii sunt îndreptăţiţi la plata unei compensaţii pentru acoperirea pierderilor de venit determinate fie de reducerea preţului minim garantat, fie ca urmare a diminuării producţiei prin scoaterea din cultură a terenurilor. Măsurile

vizând reducerea excedentelor sunt întărite printr-o serie de măsuri de acompaniere destinate atenuării efectelor cauzate de abandonarea terenului. Aceste măsuri se referă la ajutoare în favoarea promovării agriculturii ecologice, la un sistem de pensionare anticipată pentru a permite tinerilor să devină agricultori, gestiunea rezervaţiilor naturale şi programe de împădurire a terenurilor scoase din cultură. Fără aceste măsuri exodul rural s-ar fi putut accelera .

Ansamblul măsurilor de reformă, prevăzute să fie introduse gradual pe parcursul unei

perioade de trei ani, a fost aprobat de către miniştrii agriculturii din cele douăsprezece ţări membre în iunie 1992.

REFORMA PAC

a. Primele etape

Tinerii agricultori se pregătesc să exerseze o meserie din ce în ce mai evoluată. Ei sunt deschişi soluţiilor de viitor şi rolului pe care ei îl au de jucat în organizarea lumii rurale.

Primele reacţii ale Comunităţii la efectele negative ale PAC, au apărut la sfârşitul anilor '70. Deşi modeste, în 1979 au fost operate primele schimbări la sistemul preţurilor nelimitat garantate. S-a decis astfel, să se introducă o taxa de co-responsabilitate la producţia de lapte cu scopul transferării asupra producătorilor a unei părţi din cheltuielile de stocaj şi a subvenţiilor necesare exportării pe piaţa mondială a excedentelor  cumulate. În scurt timp însă taxa de co-responsabilitate stabilită s-a dovedit insuficientă pentru stoparea creşterii producţiei de lapte.

Anul următor însă, miniştrii agriculturii au recunoscut, în principiu, că PAC trebuie să ia în considerare o anumită limitare a producţiei. Pentru a restrânge oferta la nivelul cererii (consumul intern plus export), în 1984 a fost introdus sistemul cotelor la producţia de lapte. În 1988 au fost operate schimbări radicale în PAC. În această direcţie, Consiliul Miniştrilor a decis să limiteze cheltuielile agricole suportate pe viitor de Comunitatea Europeană. Creşterea cheltuielilor agricole trebuia să rămână net inferioară ritmului de creştere al PIB din Comunitate. S-a instituit astfel o “linie directoare" obligatorie constând în fixarea unui plafon al cheltuielilor bugetare agricole. În noile condiţii rata creşterii cheltuielilor pentru agricultură nu mai putea să depăşească 74% din rata de creştere a PIB-ului comunitar.

Cei Doisprezece au decis atunci să aplice plafoane pentru garanţiile acordate principalelor produse

comunitare, excepţie făcând laptele, pentru care sistemul cotelor fusese stabilit în 1964, şi zahărul ce fusese dintotdeauna supus regimului cotelor la producţie. Aceste limitări, denumite stabilizatori, sunt mecanisme destinate a controla cheltuielile comunitare aferente organizării comune a pieţei.

Stabilizatorii se aplică pe baza unui principiu fundamental: dacă producţia depăşeşte un nivel determinat (cantitatea maximă garantată, CMG), atunci sprijinul acordat agricultorilor se reduce automat. Reducerea se aplică însă ansamblului producţiei şi nu numai părţii ce depăşeşte CMG.

Pentru cereale, CMG a fost fixat la 160 de milioane de tone pe an. În cazul depăşirii acestui plafon se proceda la reducerea preţului cu 3% pe parcursul anului următor recoltei luate în considerare.

Reducerile de preţ fiind cumulative, orice producţie care depăşea CMG a doua oară dădea naştere unei noi reduceri de preţuri de 3%.

Stabilizatorii au avut un succes limitat. Acumularea excedentelor, în special în sectoarele cărnii de bovine şi laptelui, a continuat să cântărească greu în bugetul comunitar. În acelaşi timp, preţurile pe pieţele cerealiere mondiale, reflectând devalorizarea dolarului în raport cu monedele comunitare, a antrenat o creştere a costului subvenţiilor la export. Conjunctura internaţională nefavorabilă a condus la pierderea de către Comunitate a unor pieţe tradiţionale la export precum republicile din fosta URSS şi anumite regiuni din Orientul Mijlociu.

Toate aceste evoluţii au făcut ca trei ani mai târziu reforma întreprinsă în 1988 să se dovedească deja ineficientă. Există totuşi un sector în care PAC s-a dovedit foarte eficace - dezvoltarea rurală în ansamblul său.

PAC a asigurat încă de la început fonduri pentru sprijinirea modernizării şi restructurării sectorului agricol. Primul program finanţat din secţiunea “orientare" a Fondului European pentru Orientare şi Garanţii Agricole a demarat în 1972.

Începând cu 1988, Comunitatea a mobilizat simultan resursele din FEOGA (secţiunea “orientare"), din Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) şi din Fondul Social European(FSE) într-o acţiune concertată în beneficiul dezvoltării rurale. Obiectivul principal al dezvoltării rurale constă în diversificarea activităţilor economice din zonele rurale şi dezvoltarea infrastructurilor aferente acestora în scopul susţinerii sectorului agricol ce continuă să fie temelia Europei rurale.

În toate regiunile ce apelează la ajutorul său, FEOGA -Orientare încurajează investiţiile destinate ameliorării competitivităţii exploataţiilor agricole, prin intervenţii sub forma proiectelor de modernizare, instalarea tinerilor fermieri, instituirea unor programe de pensionare anticipată sau de ajutoare destinate agriculturii din zonele de munte şi din zonele defavorizate.

De asemenea, măsurile întreprinse în acest domeniu contribuie în egală măsură la finanţarea acţiunilor menite să:

- reducă producţiile excedentare;

- amelioreze transformarea şi comercializarea produselor agricole şi silvice;

- amelioreze folosinţa neagricolă a terenurilor arabile;

- protejeze mediul înconjurător şi să încurajeze împădurirea terenurilor.

În 1991 Comunitatea a lansat o nouă iniţiativă destinată, în principal, regiunilor rurale. Această iniţiativă denumită “Leader" este un program de auto-asistenţă a regiunilor periferice sau a colectivităţilor rurale numărând între 5.000 şi 100.000 locuitori. Leader finanţează proiectele dezvoltate de asociaţiile şi grupurile locale în vederea diversificării bazei economice a zonelor rurale, promovării asistenţei tehnice, furnizării de consultanţă.

Aceste elemente ale programului de dezvoltare rurală, ce se derulează în Uniunea Europeană, au constituit precursorii măsurilor de acompaniere incluse în reforma PAC decisă în 1992 şi destinată susţinerii agricultorilor.

Câteva date importante în istoria PAC

1958 Conferinţa de la Stressa

1960 Comisia prezintă Consiliului propunerile sale privind elaborarea şi implementarea PAC

1962 Primele reglementări ale pieţei sunt decise.

1968 PAC intră în faza sa definitivă: aplicarea preţurilor comune.

1972 Primele directive socio-structurale sunt decretate.

1979 În faţa creşterii fără precedent a excedentelor în producţia de lapte se decide instituirea unei prelevări de co-responsabilitate.

1980 Consiliul Miniştrilor admite principiul fixării obiectivelor de producţie.

1984 Sunt stabilite cote la producţia de lapte.

1985 Comisia publică memorandumul denumit Perspectivele PAC - Cartea verde a Comisiei.

1988 Este instaurată disciplina bugetară şi regimul zis de “stabilizatori".

1992 Reforma McShary este decisă.

b. Modificarea decisivă: deciziile adoptate în 1992

Conştientă de nevoia unei restructurări substanţiale, Comisia a înaintat noi propuneri de reformă în 1991. În aceste propuneri de reformă, Comisia a declarat că singura opţiune viabilă oferită agriculturii comunitare pe termen lung rezidă într-o politică de preţuri competitive. Numai această formulă permite Uniunii să facă faţă unei concurenţe inevitabile, atât pe piaţa internă, cât şi pe pieţele mondiale. Reforma politicii agricole trebui să-i incite pe agricultori să recurgă la metode de producţie mai puţin intensive, care să reducă impactul negativ asupra mediului şi să contribuie la diminuarea excedentelor.

Scopul noii politici agricole este să asigure corelarea ofertei cu cererea fără să afecteze viaţa fermierilor din mediul rural. Se vor schimba numai instrumentele financiare iar orice scădere a preţului va fi compensată printr-un sistem de plăţi directe.

După mai mult de un an de discuţii şi negocieri, Consiliul de miniştri a adoptat oficial, în iunie1992, reforma cea mai radicală pe care agricultura europeană a cunoscut-o în cei treizeci de ani de politică agricolă comună. Această reformă a fost inevitabilă pentru o Comunitate ce dorea să spargă cercul vicios: preţuri agricole garantate ridicate - supraproducţie.

Toate ajustările mai puţin radicale întreprinse până în 1992 au eşuat. Reforma din 1992 a constituit fundamentul strategiei vizând plasarea PAC în centrul strategiei de dezvoltare rurală a Uniunii Europene.

Obiectivele sale esenţiale sunt în număr de cinci:

- menţinerea Comunităţii în rândul producătorilor şi exportatorilor de produse agricole, prin creşterea competitivităţii agricultorilor săi, atât pe pieţele interne cât şi pe pieţele de export;

- diminuarea producţiei până la nivelul cererii manifestate pe piaţă;

- concentrarea ajutorului pentru susţinerea veniturilor asupra acelora ce au în mod evident cea mai mare nevoie de sprijin;

- încurajarea agricultorilor să nu-şi abandoneze terenurile;

- protejarea mediului şi dezvoltarea potenţialului natural al satelor.

Elementul central al pachetului reformei a constat în reducerea preţurilor de intervenţie la produsele cheie şi scoaterea din cultură a terenurilor arabile. Pentru compensarea pierderilor de venit rezultate din aceste două măsuri, agricultorii primesc compensaţii sub formă de plăţi directe pe hectar sau cap de animal. Reforma din 1992 a vizat cerealele, oleaginoasele, plantele proteice şi carnea de bovine.

Preţurile minime garantate ale cerealelor s-au diminuat cu 29% pe parcursul a trei ani începând cu campania agricolă 1993/94. Prin această reducere preţurile cerealelor comunitare s-au apropiat de nivelul preţurilor de pe pieţele mondiale. Preferinţa comunitară însă a fost menţinută în limite rezonabile (aproape 40%) prin aplicarea unui preţ minim la import. Anual, în funcţie de cererea estimată pe piaţă, un procent din suprafaţa arabilă destinată cerealelor este retrasă din cultură.

Pentru primul an suprafaţa de bază retrasă din cultură s-a stabilit la 15% din suprafaţa cerealieră a UE.

Acordarea plăţilor compensatorii este condiţionată de retragerea din cultură a procentului stabilit din suprafaţa de bază. Terenurile retrase din cultură pot fi utilizate în scopuri productive nealimentare, spre exemplu pentru producerea de cereale destinate fabricării de biocarburanţi.

Producătorilor de cereale li se compensează direct şi integral pierderea de venit rezultată din reducerea preţurilor garantate. Aşa cum am menţionat, compensarea este condiţionată de retragerea din cultură a unui procent din suprafaţa cultivată cu cereale, oleaginoase şi plante proteice. Plăţile compensatorii directe pentru susţinerea veniturilor sunt calculate pe baza randamentelor medii ale fiecărei regiuni agricole din UE. Pe aceeaşi bază se calculează şi plăţile compensatorii destinate să acopere pierderile de venit rezultate din retragerea din cultură a terenurilor. Micii producători (cei ce produc mai puţin de 92 tone de cereale pe an) primesc compensaţii fără obligaţia de îngheţare a unui procent din suprafaţa cerealieră.

Trecerea de la sistemul de garantare a preţurilor la un sistem de sprijinire directă a veniturilor agricultorilor are darul să alinieze sectorul cerealier la principiile aplicate celorlalte produse precum oleaginoasele, legumele transformate, uleiul de măsline şi tutunul.

Un alt domeniu important al reformei McShary l-a constituit reducerea preţurilor garantate pentru carnea de bovine. Pe parcursul aceloraşi trei ani, preţurile de intervenţie au fost reduse cu 15%.

Crescătorii de animale au fost compensaţi pentru pierderea de venit în două moduri. Cei ce folosesc păşunatul liber primesc o primă suplimentară pe cap de animal destinată încurajării creşterii extensive a bovinelor în defavoarea creşterii intensive în sistem industrial. Primele suplimentare nu se acordă fermierilor ce practică sistemul industrial, însă ei sunt compensaţi pentru pierderile rezultate prin reducerea preţurilor la carnea de bovine prin preţurile diminuate ale cerealelor furajere rezultate din măsurile de reformă din domeniul cerealelor. Mai mult, primele existente pentru tăuraşi şi vaci de lapte au fost majorate. În cadrul sistemului reformat, agricultorii ce practică creşterea extensivă a animalelor au mult de câştigat. La fel şi micii producători de cereale ce nu sunt obligaţi să apeleze la retragerea din cultură a terenurilor. Reforma din 1992 a condus la creşterea veniturilor brute ale fermierilor.

Schimbarea mecanismelor pieţei pentru o serie de produse de bază a fost însoţită de o serie de măsuri de acompaniere. Acestea sunt destinate încurajării metodelor de cultură menite să protejeze mediul înconjurător (bazate pe utilizarea în mică măsură a îngrăşămintelor şi pesticidelor), finanţării programelor de împădurire a terenurilor şi asigurarea gestionării terenurilor retrase din cultură. Mai mult Comunitatea cofinanţează regimul de pensionare anticipată mai avantajos pentru agricultorii cu vârste peste 55 de ani, lăsând astfel locul tinerilor agricultori.

Reforma McShary, chiar dacă radicală, s-a bazat pe principiile fundamentale ale PAC şi a dat agricultorilor asigurarea că Comunitatea nu şi-a schimbat angajamentul său fundamental în ceea cei priveşte. Chiar dacă preţurile au fost reduse, preferinţa comunitară a fost respectată. Piaţa unică a produselor agricole şi preţurile unice au fost menţinute. Ca şi în cazul susţinerii preţurilor, costul ajutoarelor directe plătite agricultorilor este suportat din bugetul comunitar fără să apară fisuri în ceea ce priveşte solidaritatea financiară. Datorită faptului că acordul din 1992 integrează ajutoare

noi create în categoria cheltuielilor obligatoriu finanţate de Uniune, agricultorii sunt protejaţi contra riscului eventualelor reduceri ale nivelului compensaţiilor în viitor.

IMPACTUL REFORMEI DIN 1992 ASUPRA CONSUMATORILOR ŞI FERMIERILOR

Reforma din 1992 a fost concepută să ajusteze oferta la nivelul cererii, în principal, prin reducerea ofertei (retragerea din cultură a terenurilor, continuarea sistemului cotelor pentru lapte, diminuarea producţiei de carne de vită, etc.), prin acordarea unei atenţii sporite protecţiei mediului şi folosirea mult mai raţională a resurselor de teren, precum şi prin reducerea preţurilor minime garantate.

Fermierii au fost compensaţi prin plăţi directe, fiind stimulaţi să raţionalizeze costurile de producţie, să crească calitatea produselor, fiind ajutaţi să recâştige segmente din pieţele interne ocupate de importuri şi să se orienteze către noi pieţe precum cele legate de biocombustibili. În paralel cu acestea, Uniunea a încurajat managementul terenurilor forestiere şi dezvoltarea de surse adiţionale de venit, în special bazate pe turism.

Chiar dacă secţiunea Garanţii din FEOGA nu s-a diminuat în termeni reali, ponderea sa în bugetul comunitar s-a redus de la 64% în 1988 la 50% în 1997, cu accentul pe realizarea unei eficienţe sporite. Reducerea volumului producţiei a antrenat o scădere a costurilor legate de excedentul producţiei, în timp ce restricţiile privind subvenţionarea exporturilor impuse de recentele acorduri comerciale internaţionale au disponibilizat resurse ce pot fi canalizate pentru sprijinirea măsurilor introduse de reformă. Intervenţiile structurale finanţate din FEOGA-Orientare au crescut de la 1,3

miliarde ECU în 1989 la 3,6 miliarde ECU în 1995, sprijinind îmbunătăţirea structurilor şi condiţiilor de producţţie, prelucrare şi marketing al produselor.

Natura reformei are darul să schimbe modul de funcţionare a sistemului de susţinere a agriculturii.

Pentru prima oară reforma stabileşte nivele diferite de compensare în diferitele regiuni ale Uniunii, având ca bază de calcul statisticile privind producţia şi randamentul. Mai mult, suma compensaţiilor vărsate nu va depinde numai de preţ, ci şi de cantitatea produsă.

Pentru cereale, compensaţiile depind de numărul de hectare cultivate şi de localizarea acestora, iar ajutorul acordat crescătorilor de bovine depinde de mărimea şeptelului şi de metoda de creştere practicată.

În sistemul anterior, bazat pe susţinerea preţului indiferent de cantităţile produse, în momentul când preţurile erau îngheţate agricultorul nu avea altă posibilitate de îmbunătăţire a situaţiei sale decât creşterea randamentelor, producând mai mult. Astăzi îi sunt compensate integral veniturile fără a fi obligat să producă mai mult.

Noul sistem de susţinere directă a veniturilor nu mai crează o dependenţţă a fermierului faţă de o anumită formă de intervenţie publică, aşa cum unele critici lasă să se înţeleagă. Sistemul de susţinere a preţului anterior reformei, acordă de facto fermierului subvenţii care, chiar dacă erau mai puţin vizibile, nu erau mai puţin reale. Un sistem bazat pe vânzarea directă către depozitele frigorifice ale Comunităţii, la preţuri dinainte garantate, a produselor ce nu aveau nici o şansă de competitivitate pe pieţele mondiale nu avea mai nimic în comun cu principiile pieţei libere. În noul sistem cea mai mare parte a veniturilor fermierilor provine de pe piaţă. Ajutorul pentru susţinerea veniturilor constituie numai un supliment.

Reforma a determinat o stabilizare a producţiei la un nivel mai apropiat de consumul comunitar. Ea a frânat creşterea producţiei fără să antreneze totuşi reduceri majore ale nivelurilor producţiei anterioare reformei. Singura raţiune de creştere a producţiei în viitor este găsirea de noi pieţe de desfacere. Aceste pieţe trebuie însă aprovizionate prin exporturi concurenţiale şi nicidecum prin exporturi subvenţionate.

Cetăţenii, în calitatea lor de contribuabili, doresc să-şi vadă banii cheltuiţi eficient. Ei trebuie însă să realizeze că beneficiază şi îşi recuperează în mare parte investiţiile făcute în agricultură în calitatea lor de consumatori. Multă vreme PAC a fost acuzată de creşterea artificială a preţurilor produselor agricole, dar astăzi o familie din Uniunea Europeană cheltuieşte 15% din bugetul său pe alimente în comparaţie cu 30% cât cheltuia în 1960. Una peste alta, fiecare cetăţean comunitar plăteşte circa 100 de EURO pe an în contul PAC.

În consecinţă, consumatorii trebui să profite de aceste reduceri de preţ, dar nu integral. Preţurile bunurilor alimentare vor creşte cu siguranţă mai încet pe parcursul anilor următori decât rata generală a inflaţiei pe ansamblul economiei europene.

Există cu singuranţă un domeniu în care consumatorii au avut de câştigat: calitatea. Din 1985, Comisia Europeană a introdus criteriile de calitate ca parte integrantă a PAC. Produsele de calitate trebuie să beneficieze de o bonificare în raport cu produsele de masă. În acest sens au fost introduse noi reglementări ce prevăd utilizarea de etichete speciale şi de certificate de garantare a calităţii pentru a informa consumatorul că este vorba de un produs de calitate superioară. De asemenea, a fost adoptată o reglementare privind metodele de producţie biologică a bunurilor agricole şi alimentare, iar printr-o nouă directivă se protejează denumirile de origine controlate.

O atenţie deosebită se acordă promovării şi protejării specialităţilor regionale precum brânza obţinută din lapte nepasteurizat, vinişor, carne afumată sau sărată obţinute după procedee tehnologice tradiţionale.

Această campanie de promovare a calităţii superioare a produselor nu trebuie să eclipseze eforturile vizând fixarea de norme de igienă severe pentru bunurile alimentare din comunitate şi furnizarea de informaţii adecvate consumatorilor despre valoarea dietetică a alimentelor. Standardizarea nu trebuie în nici un caz să conducă la o uniformizare a produselor alimentare.

Reforma recompensează modelele de cultură şi creştere a animalelor mai puţin intensive. Sistemul anterior de susţinere a preţurilor pentru un nivel nelimitat al producţiei a încurajat nu numai recurgerea masivă la îngrăşăminte şi pesticide, dar şi promovarea producţiilor cu randament ridicat.

În fapt, confruntat cu o îngheţare a preţurilor, producătorul nu a avut alte mijloce de creştere sau de menţinere a nivelului anterior al veniturilor proprii decât producând mai mult la acelaşi preţ. Acum, agricultorii pot să rămână în agricultură, lucru ce nu era posibil în sistemul anterior, când numărul exploataţiilor agricole se reducea într-un ritm de 3% pe an. Chiar dacă reforma nu a inversat complet această tendinţă, i-a încetinit cel puţin ritmul. Practic, ajutorul financiar este acum canalizat cu precădere către categoria de agricultori cea mai vulnerabilă şi către modelele extensive de cultivare şi creştere a animalelor.

Graţie acestor argumente şi datorită faptului că reforma a pus accent pe măsurile de acompaniere ecologică şi socială, programul reformei a devenit pivotul strategiei de piaţă al Comunităţii în vederea unei dezvoltări rurale echilibrate.

RĂSPUNSUL LA O PREOCUPARE SOCIALĂ: PROTECŢIA MEDIULUI

Reforma PAC a stabilit participarea activă a agricultorilor la protecţia mediului. Operaţiunile de împădurire sau de gestiune a suprafeţelor forestiere sunt astăzi remunerate precum orice altă activitate economică. Păstrarea patrimoniului rural al Uniunii Europene şi al satelor europene au mult de câştigat din aceste noi activităţi introduse prin reforma din 1992.

În Europa, secole de agricultură au dat un anumit contur peisajului rural. Diversitatea rurală, varietatea florei şi faunei sunt indisolubil legate de sistemele de agricultură practicate. În regiunile unde activitatea agricolă a dispărut, mediul natural a suferit, iar biodiversitatea naturală s-a diminuat. Bineînţeles nu toate sistemele agricole practicate au rezultate benefice pentru mediu, iar sistemele de producţie intensive au condus la o deteriorare a echilibrului ecologic, a valorilor culturale şi a peisajului rural.

Creşterea presiunii economice asupra fermierilor, îmbunătăţirea competitivităţii, intensificarea şi schimbarea practicilor manageriale, abandonarea terenurilor sunt tot atâtea semnale că societatea nu mai poate aştepta ca fermierii să furnizeze servicii de mediu fără remunerare. În 1992 Comunitatea a introdus programe obligatorii pentru promovarea formelor de agricultură ce protejează mediul, precum şi pentru încurajarea împăduririi terenurilor agricole. Din 1992 peste 1,35 milioane de acorduri au fost semnate între fermieri, autorităţile naţionale şi regionale pentru acordarea de sprijin financiar din partea Uniunii. Aceste acorduri acoperă o mare diversitate de situaţii incluzând promovarea utilizării durabile a resurselor, conservarea unor arii de interes particular pentru protecţia mediului, precum mlaştinile, şi încurajarea practicilor de producţie naturală şi a tehnicilor de producţie integrată. Şi în domeniul silvic au fost dezvoltate programe: din 1992 şi până astăzi au fost semnate acorduri de împădurire a peste 500.000 hectare de teren agricol. Aceste iniţiative asigură noi oportunităţi pentru zonele rurale în termenii cererii de noi servicii şi crearea de noi oportunităţi de ocupare a forţei de muncă.

NOI OPORTUNITĂŢI PENTRU COMUNITĂŢILE RURALE

După reformă, PAC a dinamizat eforturile de sprijinire a zonelor rurale în scopul menţinerii unui nivel de activitate economică suficient de ridicat pentru păstrarea unor colectivităţi locale dinamice.

Acest lucru nu a fost posibil în condiţiile PAC de dinainte de reformă. Exodul agricultorilor de la sat la oraş nu a făcut altceva decât să accelereze spirala către partea de jos a unui sector agricol în declin cu infrastructură insuficientă şi servicii neadecvate.

Rolul jucat de agricultură în economiile rurale ale Comunităţii Europene a evoluat de-a lungul anilor. Odată agricultura domina lumea rurală, însă astăzi ea abia mai deţine o parte minoră din forţa de muncă.

Noua formulă PAC este o contribuţie originală şi importantă, testată înainte de 1992, cu sprijinul Fondurilor de dezvoltare regională, în cadrul unor iniţiative specifice precum programul Leader. În acest context se integrează şi noul sistem de pensionare anticipată care, pe de o parte, permite agricultorilor pensionari să-şi continue traiul în mediul rural, iar pe de altă parte, permite tinerilor agricultori să se instaleze pe exploataţii agricole viabile .

AGENDA 2000; VIITORUL AGRICULTURII EUROPENE

Agenda 2000 a Comisiei Europene cuprinde un nou set important de propuneri de reformă a PAC alături de pachetul financiar de sprijin al acestor măsuri. Toate aceste propuneri au ca scop imprimarea, în anii care vin, a unei forme concrete Modelului european de agricultură. Principalele caracteristici ale acestui model vor fi:

• un sector agricol competitiv care să poată face faţă, în mod treptat, competiţiei de pe pieţele internaţionale fără să fie nevoie să recurgă la subvenţii care sunt din ce în ce mai puţin acceptate la nivel internaţional;

• metode de producţie sănătoase şi care protejează mediul, capabile să furnizeze produse de calitate în varietăţile cerute de populaţie;

• forme diverse de agricultură, bogate în practici tradiţionale care nu sunt numai orientate către un nivel mare de producţie, dar care caută să menţină frumuseţile naturii şi ale peisajului rural, precum şi comunităţi rurale dinamice şi active, generând şi menţinând nivelul de ocupare al forţei de muncă;

• o politică agricolă mult mai simplă şi mai simplu de înţeles, care stabileşte clar linii de separaţie între deciziile ce trebuie luate în comun şi cele ce rămân în competenţa Statelor Membre;

• o politică agricolă care stabileşte clar că cheltuielile pe care ea le implică sunt justificate de serviciile pe care fermierii le furnizează societăţii în sens larg.

Acest model de agricultură nu este similar cu cel urmat de către concurenţii UE. Există multe diferenţe între modelul UE şi al lor. A căuta să fii competitiv nu trebuie confundat cu dictatul pieţei care este departe de a fi perfect. Modelul european este gândit să păstreze nivelul câştigurilor fermierilor astfel încât să le asigure stabilitatea prin folosirea maşinilor, a organizaţiilor comune ale pieţei şi a plăţilor compensatorii directe.

Secole de-a rândul agricultura europeană a îndeplinit funcţii multiple pentru economie şi mediu şi a jucat multe roluri în societate. Acesta este motivul pentru care la Consiliul European de la Luxemburg, din decembrie 1997, s-a stabilit că rolul multifuncţional al agriculturii trebuie dezvoltat peste tot în Europa, inclusiv în acele regiuni ce se confruntă cu dificultăţi particulare. În conexiune cu Agenda 2000 şi implementarea sa, o atenţie deosebită trebuie acordată oferirii de compensaţii pentru restricţiile şi dezavantajele naturale.

EXTINDEREA PAC: NOI ORIZONTURI, NOI PARTENERI

În decembrie 1997 şefii de stat şi de guvern din ţările membre au luat decizia istorică să iniţieze o nouă lărgire a Uniunii. Negocierile începute la Conferiţa de la Londra din martie 1998 vor mări în viitorii ani numărul de membri la 21-26 prin integrarea ţărilor central şi est europene şi a Ciprului.

Această lărgire va întări stabilitatea europeană în timp ce 100 de milioane de noi consumatori vor fi adăugaţi la cea mai mare piaţă din lume. Cu toate acestea lărgirea presupune noi provocări, cu atât mai mult pentru sectorul agricol.

Economiile ţărilor candidate sunt caracterizate printr-o mult mai mare dependenţă de agricultură decât este cazul în prezent în Uniune, unde sectorul agricol produce 2,4 % din PIB-ul UE şi ocupă 5,3% din populaţia activă a Uniunii. În ţările central şi est europene cifrele corespunzătoare sunt de 9% şi respectiv 22,5%.

În aceste ţări s-au produs schimbări structurale substanţiale din 1989, dar încă mai sunt multe de făcut. Infrastructura este principalul domeniu ce reclamă modernizări substanţiale.

Restructurarea sectorului agricol este de asemenea absolut necesară. Acest lucru este în egală măsură valabil pentru fermieri, precum şi pentru sectoarele din amontele şi avalul agriculturii.

Lărgirea oferă numeroase oportunităţi. Multe firme din UE sunt deja prezente în aceste state, dezvoltând pieţele înaintea lărgirii. Încă din 1989 un număr de acorduri speciale au fost stabilite cu aceste state.

Comunitatea a stabilit, de asemenea, programe precum PHARE, în scopul sprijinirii ţărilor candidate în procesul aderării. În domeniul agriculturii, programele de sprijin au cuprins domenii foarte vaste: de la reforma funciară, până la dezvoltarea de noi forme de management şi promovarea modernizării sectorului agro-industrial.

Agenda 2000 propune două noi instrumente financiare de pre-aderare. Unul dintre acestea, SAPARD, este destinat ajustărilor structurale din agricultură. O contribuţie anuală de 500 de milioane de EURO este acordată anual din FEOGA - Garanţii pentru cele zece ţări candidate. Se va acorda prioritate măsurilor vizând creşterea eficienţei fermelor şi industriei agro-alimentare, iniţiativelor privind îmbunătăţirea managementului pământului şi altor resurse naturale, încurajarea diversităţii economice în zonele rurale, programelor de promovare a agriculturii durabile.

Un efort foarte mare trebuie depus de către statele candidate pentru armonizarea standardelor în domeniul sanitar veterinar şi fitosanitar pentru a pregăti aceste ţări să adere la piaţa unică.

CÂTEVA DATE STATISTICE REFERITOARE

LA AGRICULTURA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Evoluţia schimburilor de produse agricole în interiorul

Uniunii Europene

Ca urmare a constituirii pieţei agricole unice, nivelul schimburilor agro-alimentare între

statele membre a crescut considerabil. Reprezentând o valoare de 4,38 miliarde de

ECU în 1968, acestea se ridică astăzi la peste 120 miliarde, adică aproape de peste treizeci de ori mai mult.

Este adevărat că în acelaşi timp atât suprafaţa agricolă cât şi populaţia Uniunii au crescut de peste două ori. Practic, se poate considera că astăzi peste 20% din produsele obţinute fac obiectul schimburilor. S-a născut astfel o adevărată piaţă comună agricolă de care

profită în egală măsură producătorii şi consumatorii. Rafturile magazinelor sunt cea

mai clară dovadă.

SCHIMBURILE DE PRODUSE AGRICOLE ALE UE CU RESTUL LUMII

- in miliarde ECU

EVOLUŢIA CÂTORVA RANDAMENTE ÎN STATELE FONDATOARE ALE UE, 1970 - 1993

Într-o perioadă de douăzeci de ani Franţa şi Olanda au înregistrat o dublare a randamentelor la cereale. Pentru aceleaşi ţări randamentul la laptele de vacă a crescut cu 50%, aceeaşi creştere înregistrând Italia pentru zahăr şi Germania pentru rapiţă.

EVOLUTIA NUMARULUI TOTAL DE AGRICULTORI

- mii

*fara noile landuri estice

EVOLUŢIA GRADULUI DE AUTOSUFICIENŢĂ LA CÂTEVA PRODUSE AGRICOLE IMPORTANTE (ÎN %)

În mod progresiv şi în ciuda extinderii succesive, Comunitatea a devenit excedentară la cereale, carne de vită şi pasăre, produse lactate precum şi legume proaspete. Numai la un număr foarte redus de produse producţia internă nu acoperă cererea internă, printre care carnea de oaie şi capră.

Cheltuielile bugetare ale Comunităţii în favoarea PAC

Cifrele prezentate în continuare dau o idee asupra cheltuielilor totale nete ale Comunitaţii în favoarea PAC. Sunt considerate cheltuielile şi încasările pentru a determina cheltuielile nete. De menţionat că încasările aferente PAC se referă la sumele colectate în cadrul organizării comune a pieţei, în principal prelevările variabile la import. Rezultă din aceste cifre că eforturile financiare ale Comunităţii au fost şi rămân considerabile. Astfel, în viitor Uniunea Europeană nu-şi va abandona nici agricultura dar mai ales agricultorii săi. Dar în locul finanţării excedentelor greu vandabile, PAC va finanţa cu prioritate veniturile agricultorilor.

Evoluţia cheltuielilor bugetare nete

Această broşură este editată de către

Delegaţia Comisiei Europene în România,

în seria EUROPA de documente în limba română.

Au mai apărut în aceeaşi serie:

Uniunea Europeană - istoric şi instituţii

Piaţa Unică a Uniunii Europene

Cetăţenii şi Uniunea Europeană

Politica externă a Uniunii Europene: Comerţ şi Sprijin pentru Dezvoltare

Coeziunea şi dezvoltarea regională în Uniunea Europeană

Politicile Uniunii Europene în domeniul industriei, concurenţei şi competitivităţii

Infrastructura şi politicile comunicaţiilor în Uniunea Europeană

Uniunea Economică şi Monetară

Protecţia mediului în Uniunea Europeană

Programul Phare al Uniunii Europene în România

Fişe Phare de sector

Sinteză Texte: Mihai Dumitru

Reproducerea textelor din aceste materiale este permisă numai cu specificarea sursei.

Delegaţia Comisiei Europene în România

str. Grigore Mora 11, Bucureşti

Bucureşti, România, ianuarie 1999