Importanta agriculturii si dezvoltarii rurale pentru Uniunea Europeana

Politica Agricolă Comună (PAC) a luat fiinţă în 1963 şi a suferit de atunci cel puţin trei reforme majore – prima în 1992, a doua în 1999 (Agenda 2000), şi a treia în iunie 2003 (cu prilejul finalizării negocierilor de aderare a zece noi membrii ai UE din Estul Europei).

Importanţa PAC este reflectată prin câteva trăsături distincte:

- la momentul lansării PAC, trebuia atenuat şocul unei rate ridicate de ieşire a forţei de muncă din agricultură. Lobby-ul din agricultură a rămas puternic şi astăzi, politica agricolă fiind un capitol decizional sensibil;

- PAC este o politică prin excelenţă integraţionistă, în mai mare măsură chiar decât Piaţa Internă, unde standardele armonizate le-au înlocuit doar în proporţie de circa 10% pe cele naţionale. În ce priveşte PAC, politicile agricole naţionale au fost înlocuite, pentru marea majoritate a producţiei agricole (peste 90%), de reglementări comune de funcţionare a pieţelor şi comercializare a produselor;

- PAC este o politică mare consumatoare de resurse financiare. PAC consumă, prin sistemul complex de subvenţii şi alte stimulente financiare, circa jumătate din bugetul comun.

Obiectivele politicii agricole comune sunt:

- creşterea eficienţei agricole;

- nivel de trai echitabil pentru fermieri;

- stabilizarea pieţelor agricole;

- asigurarea aprovizionării;

- preţuri rezonabile pentru consumatori.

Principiile PAC sunt :

- o piaţă unică a bunurilor: în interiorul Uniunii Europene, produsele agricole circulă fără restricţii;

- preferinţa comunitară: este favorizat consumul produselor originare din Uniunea Europeană;

- solidaritate financiară între statele membre: măsurile comune sunt finanţate dintr-un buget comun.

Principalele instrumente ale PAC sunt fondurile structurale, pe de o parte, şi pieţele reglementate, pe de altă parte. În cadrul pieţelor reglementate, sunt utilizate sistemele de prelevări variabile, plăţile compensatorii şi ajutorul financiar direct. Ajutorul financiar direct este forma de politică a venitului cu cele mai puţine costuri sociale; reforma PAC din 2003 pune accentul pe acest instrument de intervenţie. Acest suport financiar se va acorda în viitor mai puţin în funcţie de producţie, ci mai ales în funcţie de îndeplinirea unor norme sanitare şi de mediu.

Componenţa de dezvoltare rurală a PAC a căpătat o atenţie sporită după elaborarea de către Comisie a documentului strategic Agenda 2000. Sunt două raţiuni majore care justifică necesitatea unei abordări în această direcţie: proporţia foarte mare – 80% - pe care o deţin suprafeţele agricole relativ la suprafaţa Uniunii Europene, respectiv obiectivul primordial de coeziune economică şi socială al Uniunii Europene, a cărui realizare ar deveni utopică fără acordarea atenţiei cuvenite dezvoltării armonioase a zonelor rurale.

Obiectivele politicii de dezvoltare rurală, definite în Regulamentul Consiliului nr. 1257/17 mai 1999 referitor la sprijinul pentru dezvoltare rurală, sunt:

- ameliorarea exploataţiilor agricole;

- garantarea siguranţei şi calităţii produselor agricole;

- asigurarea unor niveluri stabile şi echitabile ale veniturilor fermierilor;

- protecţia mediului;

- dezvoltarea de activităţi complementare şi alternative generatoare de locuri de muncă, pentru a contracara procesul de depopulare a zonelor agricole şi a întări substanţa economică şi socială a zonelor rurale;

- îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă în zonele rurale şi promovarea şanselor egale.

Principiile care stau la baza politicii de dezvoltare rurală sunt:

- multifuncţionalitatea agriculturii, în sensul unei interpretări mai largi acordate activităţilor agricole, în plus faţă de rolul tradiţional de furnizor de produse agricole;

- abordarea multisectorială şi integrată a economiei rurale, în sensul diversificării activităţilor, creării de surse suplimentare de venit şi ocupare, şi prezervării patrimoniului rural;

- flexibilitatea financiară în sprijinirea dezvoltării rurale, în sensul descentralizării deciziei, subsidiarităţii, şi implicării partenerilor locali;

- transparenţa în elaborarea programelor de dezvoltare rurală, bazat pe simplificarea legislaţiei.

Măsurile de politică de dezvoltare rurală pot fi : însoţitoare (pensionarea anticipată; agricultura organică; exploatarea zonelor defavorizate) sau de modernizare şi diversificare a exploataţiilor agricole (investiţii; tragerea fermierilor tineri; activităţi de formare profesională, în special în domeniile calităţii produselor şi protejării mediului; conservarea şi protejarea pădurilor; sprijin pentru alte activităţi: reparcelarea terenurilor, dezvoltarea serviciilor în mediul rural, renovarea satelor, protejarea patrimoniului, promovarea turismului şi activităţilor meşteşugăreşti).